Iepurele, ogarul si copoiul

Calitățile noastre cele mai lăudate
Ne sînt ades în lume drept crime reproșate;
Aceasta se întîmplă de cîte ori prin ele
Oprim executarea intențiilor rele.
Iepurele odată
Fu tras la judecată
De un ogar. În tufe atuncea prezida
Copoiul, și sentințe fără apel el da.
Ogarul către el așa se adresă
Și-n limba lui strigă:
„O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc,
Te rog să mă asculți: eu viu să jeluiesc
De acest ticălos,
Ce sufletul mi-a scos.
Căci vrînd a-l întîlni, pe deal sau pe cîmpii,
El fuge parc-ar fi gonit de vijelii;
Ș-apoi n-aleargă drept,
Cu el să poți da piept,
Ci merge tot cotiș
Și sare curmeziș;
C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creștinesc.
Dar ce să mai vorbesc,
Cînd chiar măria-ta, d-o fi cum am aflat,
Ai fost adeseaori de dînsul înșelat?“
„Destul — lătră atunci copoiul cafeniu —
Pe el nici îl ascult, purtările-i le știu,
Orice pentru el crez, și iată-l osîndit
Să fie jupuit.
Carnea va rămînea pentru judecător,
Iar labele vor fi pentru jeluitor.

Fabula = este specia genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta. Personajele implicate în acțiune sunt animale, plante sau obiecte înzestrate cu însușiri omenești. Modul de expunere specific este narațiunea îmbinată cu dialogul, de aceea fabula dobândește, adeseori, forma unei scenete.
Fabula are o morală ce constă în exprimarea unei pilde, a unei învățături, așezată de cele mai multe ori la sfârșitul poeziei, dar poate sta și în fața acesteia. Morala poate lipsi din fabulă, atunci când este subînteleasă cu ușurință din narațiunea alegorică.
Fabula este, așadar, o povestire alegorică ( alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor maști de animale, plante sau obiecte ), în care figura de stil dominantă este personificarea.
Fabula este o specie literară epică, reprezentată cu succes în literatura universală de Esop, La Fontaine, iar în literatura română de Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici, Anton Pann, George Topârceanu, Tudor Arghezi.

Grigore Alexandrescu ( 1814-1885), unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin creații artistice memorabile: meditații social-filozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii si proză romantică. El a fost simpatizant al Revoluției de la 1848 și a participat la lupta pentru Unirea Principatelor (1859). Ca scriitor, a rămas in conștiința posterității prin fabulele sale, între care se înscrie “Iepurele, ogarul și copoiul”, publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat  “Meditații, elegii, epistole, satire si fabule” (1863).

Tema fabulei  “Iepurele, ogarul și copoiul” este satirizarea justiției, în care dreptatea este totdeauna si partea celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje evidente.

Pricipalul mod de expunere este dialogul și de aceea fabula are aspectul unei scenete cu trei personaje, dintre care două intră în dialog – ogarul și copoiul – iar al treilea – iepurele – este doar personajul incrimat.

Compozițional, această fabulă este alcătuită din două părți inegale, organizate atipic, deoarece morala, concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei, după care urmează sceneta propriu-zisă, care este mai mare ca întindere.

Titlul  “Iepurele, ogarul și copoiul” este enunțiativ, deoarece numește cele trei personaje ale fabulei.

Relațiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat,  “odată”, semnificând faptul că falsul principiu al unei justiții părtinitoare se poate manifesta în orice timp și în orice societate, exemplul fabulist nefiind nici pe departe singular.

Morala este reprezentată de patru versuri și decodifică încă de la început ideea că, pentru cel umil, chiar calitățile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare și-l pot duce la pedeapsa cu moartea. Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi documente, consemnează înfăptuirea dreptății pentru orice om, indiferent de poziția socială, averea sau religia acestuia.
Un străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice compromis justițiar –  “Fiat justitia, pereat mundus” (“Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”) -, iar Constituția României prevede un principiu de bază al statului de drept:  “Nimeni nu este mai presus de lege”.
Morala fabulei reliefează tocmai incălcarea acestei legi dunamentale a justiției, iar pentru această nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calități ale împricinatului. Caracterul de generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept este relevat de folosirea persoanei I plural, fabulistul sugerând că pilda povestită se poate referi la oricare dintre noi:  “Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;”. Însușirile meritorii ale unei ființe umile pot fi considerate adevărate  “crime” atunci când ele zădărnicesc împlinirea intereselor egoiste și meschine ale celor puternici:  “Aceasta se întamplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele”.

Narațiunea propriu-zisă are două parți:
*o expozițiune care explica statutul personajelor și pricina procesului;
*un dialog purtat între ogarul-reclamant și copoiul-judecător.

În expozițiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar copoiul, instanța judecătorească, obișnuiește să dea sentințe definitive, fără să existe posibilitatea unui apel, adică cel declarat vinovat nu are dreptul să facă recurs:  “În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel el da”.
Ogarul își începe denunțul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce sugerează invocația adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguși, prin prea-mărire, pe copoiul-judecător:  “O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”. Acuzele care-l incriminează pe  “ticălosul” iepure constituie și cele mai importante însușiri ale acestui animal: el fuge foarte și cotit,  “parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu poate fi prins de urmăritori. Vinovăția iepurelui constă în acest mod de a alerga șerpuit și dovedește, fără dubiu, după cum argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept și previzibil, ci perfid și amăgitor,  “merge tot cotiș/ Și sare curmeziș/ […] n-are pas, nici umblet creștinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind eșecul copoiului, care nici el nu putuse prinde iepurele, ironia fiind îndulcită de apelativul  “măria-ta”.
Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea ce privește împărțirea dreptății, pe care o deviază în interes personal. Documentat și convins de vinovăția iepurelui,  “copoiul cafeniu” decide să nu-l mai asculte pe împricinat, așa cum prevede norma juridică fundamentală, aceea de a fi audiate ambele părți. Copoiul știe, așadar, foarte bine ce greșeala gravă săvârșise iepurele alergând șerpuit pentru a nu fi prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de supraviețuire. În consecință,  “copoiul cafeniu” dă sentința de osândire la moarte, apoi să fie jupuit și carnea să-i revină judecătorului, iar labele să constituie despăgubirile ce se cuvin reclamantului:  “Să fie jupuit,/ Carnea va rămânea pentru judecător,/ Iar labele vor fi pentru jeluitor. “
Cele trei personaje ale fabulei au o însușire deinitorie comună: toți trei aleargă foarte repede; deosebirea constă în faptul că ogarul și copoiul sunt câini de vânătoare și fuga rapidă îi ajută să-și prindă prada, pe când iuțeala iepurelui îl ajută să-și salveze pielea, deoarece el este cel vânat.
Morala aceste fabule este alegorică, situația narată referindu-se la oameni, care, deși sunt asemănători din punct de vedere al calităților preponderente, ei se deosebesc net prin scopul și interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social și învestirea într-o funcție care să implice putere de acțiune în vederea obținerii de avataje personale. Oamenii puternici nu mai știu cum să-i jupoaie și sa câștige de pe urma celor umili, pe când cei hăițuiți incearcă să găsească mijloace instinctive de supraviețuire, dar care pot deveni acuzații “fondate”, adevărate “crime” pentru condamnare.

Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificație, specia având o mare libertate în realizarea măsurii și a ritmului. În fabula “Iepurele, ogarul și copoiul”, Grigore Alexandrescu îmbina versurile lungi de 13-14 silabe cu cele de 6-7 silabe. Rima este împerecheată, poezia nefiind structurată în strofe.
Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă și deloc forțată a expresiilor neologice, aflate mai ales în morala fabulei – “executarea intențiilor rele”, “crime reproșate”, “sentințe fără apel” – cu expresii/cuvinte populare specifice oralității, utilizate în dialogul dintre cele două personaje: “Sufletul mi-a scos”, “d-o fi cum am aflat”, “fu tras la judecată”, “osândit”, “jeluitor”. De remarcat pentru oralitatea limbajului este perfectul simplu al verbelor: “fu”, “se adresă”, “strigă”.
Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – “intențiilor rele”, “copoiul cafeniu” – , principalul procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece in fabulă conversează animalele – ogarul și copoiul –  printr-un dialog sugestiv, din care reiese trăsăturile caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, meschinăria, abuzul de putere, corupția, încălcarea normei fundamentale a justiției de către cei puși acolo să vegheze la corectitudinea împlinirii dreptații și venalitatea. Ipocrizia ogarului este măiestrit ilustrată prin fraza plină de emfază, în care invocația nu este adresată vreunei puteri divine, vreunui zeu, ci copoiului: “O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”.

Fabula “Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu este o poezie epică deoarece este, prin definiție, specie a genului epic în versuri, având ca moduri de expunere narațiunea și dialogul, personajele reprezentare de ogar și de copoi sunt total implicate în acțiunea de condamnare a iepurelui la moarte, iar figurile de stil readuse sunt reprezentate, în principal, de personificare.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui respectă specificul național, în aceste creații artistice fiind ridiculizate aspecte legate de actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicția dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o parte, și omul mărunt și naiv, dar de bună credință, pe de altă parte.

Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu în literatura română, Paul Cornea afirmă: “Tehnica fabulistică este excelentă: pertinența dialogului, vioiciunea înscenarii, caracterizarea sugestivă a personajelor, șiretenia onctuoasă a povestitorului, libertatea schemei metrice – totul dovedește concordanța dintre cerințele genului si ale scriitorului”.

By deeadng

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s